Cartea de azi: Si el vorbea cu patrupedele, cu pasarile si cu pestii. Asa a descoperit omul ciinele

 

si_el

Cartea este scrisa de Konrad Lorenz si este interesanta.

Redam cateva fragmente din ea – editia de la Polirom, din anul 2000.

“Devotamentul unui caine provine din doua directii total diferite. In cea mai mare parte, mai ales la rasele noastre europene, el este urmarea acelor legaturi care se stabilesc intre micutul caine salbatic si parinti sai, dar care la animalul de casa s-a mentinut doar partial, sub forma unei infantilizari generale. Cealalta radacina a devotamentului se gaseste in credinta de vasal care il leaga pe cainele salbatic de conducatorul haitei, dar si in dragostea care ii leaga pe membrii haitei intre ei.

Cea de-a doua radacina este mai puternica la cainii cu sange de lup decat la cei proveniti din sacali, pentru ca in viata lupului unitatea haitei joaca un rol important.” (p. 186)

“Studierea relatiei armonioase caine-stapan este extraordinar de instructiva in ceea ce priveste psihologia animala si umana. Incepand cu alegerea cainelui, dar chiar si mai tarziu, in dezvoltarea relatiei respective, se pot face constatari interesante. Ca si in viata oamenilor, si aici deosebirile si asemanarile pot duce la o convietuire fericita. La fel ca in desele cazuri de soti si sotii care au trasaturi comune, de parca ar fi frati, tot astfel, si intre stapan si caine gasim asemnari aparute de-a lungul anilor. La cunoscatorii comportamentului canin, aceste asemanari sunt mai accentuate datorita faptului ca alegerea unei anumite rase si a unui anumit exemplar din rasa respectiva se face pe baza simpatiei pentru caractere asemanatoare. Catelusele chow care au intovarasit-o pe sotia mea de-a lungul anilor sunt exemple tipice de “simpatie”, de “rezonanta”. Si mie mi se intampla in principiu la fel, astfel incat prietenii nostrii, care ne stiu pe noi si pe caini foarte bine, gasesc in cainii nostrii o oglinda a insusirilor noastre. Cainii sotiei mele sunt totdeauna mult mai curati si au un simt deosebit pentru ordine: se pare ca din proprie initiativa nu calca in baltoace si merg pe cea mai ingusta carare dintre flori si legume, fara sa calce nici macar o data in ele. Ai mei, dimpotriva, se tavalesc in orice baltoaca si aduc mizerie in casa; pe scurt, se deosebesc de cainii sotiei mele la fel cum ma deosebesc eu de sotia mea.” (pp. 217-218)

“Orice detinator de caini cunoaste urmatorul proces, care nu poate fi imitat intr-un laborator. Stapanul zice fara intonatie, fara sa rosteasca numele animalului, evita chiar cuvantul “caine”: “Nu stiu, sa-l iau cu mine?”. Cainele se agita, stie ca este vorba de o plimbare mai lunga si eventual mai distractiva. Dara ar spune: “Trebuie sa-l duc afara”, animalul ar fi plictisit si s-ar ridica fara prea multa vioiciune. Daca stapanul spune insa:”Lasa, nu-l iau totusi cu mine”, cainele isi lasa urechile pe spate dar ochii raman atintiti la stapan. Daca acesta spune definitiv si ferm: “Il las acasa”, cainele se intoarce jignit la locul lui. Cand te gandesti cate incercari complicate si dresuri obositoare sunt necesare pentru a reproduce artificial un comportament analog si cat de simplu este in mod normal, in relatia de zi cu zi dintre stapan si caine!” (pp. 267-268)

“Devotamentul unui caine este un dar de nepretuit, care ne impune obligatii morale, la fel ca si prietenia unui om. Legatura cu un caine este eterna. La acest lucru trebuie sa se gandeasca toti cei care isi iau un caine. Se poate intampla si fara voia ta sa dobandesti fidelitatea unui caine. Asa am cunoscut la schi un copoi pe nume Hirschmann. Pe atunci avea un an si era genul de caine fara stapan, caci proprietarul, un padurar, isi iubea nemaipomenit cainele lui batran si nu prea ii dadea atentie tanarului neindemanatic, care nu era probabil cel mai potrivit pentru vanatoare. Hirschmann era foarte labil si sensibil: ii era chiar un pic frica de mana stapanului, ceea ce nu prea trada calitati educative la padurar. Pe de alta parte, faptul ca inca de a doua zi ne-a insotit la schi nu mi s-a parut a fi semnul unui bun caracter. Am fost nedrept fata de el, caci nu a venit dupa noi, ci dupa mine. Cand, intr-o dimineata, l-am gasit dormind in fata usii, am inceput sa fiu mai rezervat fata de el, pentru ca am simtit ca se naste o mare dragoste.

Dar era deja tarziu: juramantul fidelitatii fusese facut. Tragedia s-a produs la plecare. Cand am vrut sa-l prind, ca sa-l opresc sa vina dupa noi, Hirschmann nu a vrut sa asculte. Cu coada intre picioare si tremurand agitat, statea la distanta, iar ochii lui de culoarea chihlimbarului parca spuneau: “Poti sa-mi ordoni orice, numai sa nu te parasesc!”. Am capitulat. “Domnule padurar, cat costa cainele?” Padurarul, din al carui punct de vedere comportamentul cainelui echivala cu o dezertare, a raspuns fara sa ezite nici o secunda: “Zece silingi”. Suna ca o injuratura si asta si era. Inainte sa se poata razgandi, avea deja banii in mana si, trap-trap, trei perechi de schiuri si doua perechi de labe se pusera in miscare.

Stiam ca Hirschmann ma va urma, dar credeam ca la inceput – mustrandu-l constiinta – va pastra o distanta respectabila. Lucrurile se prezentau insa altfel: ca o ghiulea m-a izbit saritura lui, dupa care s-a auzit izbitura soldului meu de gheata de pe strada, caci un schior nu-si prea poate tine echilibrul contra unei sarituri laterale a unui caine destul de mare. Hirschmann si-a continuat dansul de bucurie peste mine. Se pare ca l-am subestimat”. (pp. 270-271)

Sper ca v-am facut curiosi si curioase si veti citi cartea.

Advertisements